QUESTIONS

  Unde sunt eu mai adevarata?Cand zambesc fortat,cand fac eforturi sa fiu sociabila,cand imi ascund durerile,cand discut banalitati cu persoane cu care nu am nimic in comun?Sau cand aleg sa-mi dezgolesc sufletul intr-o fraza,intr-o poezie,intr-un cantec?
  Ce e mai adevarat?
Prezenta fizica a celor de langa mine,care imi sunt alaturi,si ma asculta absent,nesimtindu-mi durerile,neintelegandu-mi aspiratiile,nebanuindu-mi culmile si abisurile,neiubindu-mi defectele,nestiind nici macar care sunt melodiile sufletului meu...sau...EL ce mi-a daruit o bucata din sufletul lui si care se gandeste la mine atunci cand ploua?
  Unde sunt eu cea adevarata?
Cu durerile,cu bucuriile,cu amintirile,cu temerile mele?Sunt multe lucruri pe care oamenii ce ma stiu de ani de zile nu le-ar banui despre mine,dar s-ar putea ghici usor cand sufletul imi danseaza pe un cantec si apoi se odihneste pe o poezie...
  Cateodata ma asez cuminte  in coltul meu de lume si nu vreau sa stiu de nimic,vreau doar sa fiu ignorata  de toti,doar eu sa ma bucur de spatiul meu,de nebunia mea,cand sufar,cand am obosit sa fiu inteleasa...sa ma fac inteleasa,cand am nevoie de liniste,cand vreau sa fiu doar eu cu gandurile mele...
  Nu imi doresc nici o mana care sa ma ridice...am sa ma ridic eu singura...ca de fiecare data

UMMA

Mi-am amintit de mine...de tot ce aveam curajul sa fac,fara sa pun intrebari,fara sa ma gandesc,uneori cu o inconstienta teribila.Ce am pierdut pe parcurs?Unde au disparut spontaneitatea,avantul,entuziasmul?Imi este greu sa ma arat,si in adancul sufletului,stiu ca voi ramane doar eu cu mine....cu temerile si frustrarile mele,cu spaimele care nu ma lasa sa dorm noaptea...Mi-e greu sa ma las vazuta de cei care nu ar intelege nimic si de cei carora nu le-ar pasa cine sunt,ce simt...

WAKE ME UP ...

Sunt un gand disparat,fragmentat...nimeni nu stie mai bine ca mine despre capacitatea mea de a ma pierde in propriile foruri interioare.E ca o cadere in abis fara coarda.Lumina sperantei licureste din ideea ca,asa cum apare abisul din neant,tot asa poate exploda fericirea.
  Sunt o fiinta invaluita de valori controversate,care mai de care.Salasluiesc in mine adevarate lumi paralele.Sunt o poveste...cea mai urata si cea mai frumoasa.
  Paradoxal,sunt de o sinceritate dureroasa,insa intotdeauna am ceva de pastrat doar pentru mine...un sambure de mister doar al meu,o nebunie personala...n-ar intelege nimeni oricum.
  Sufer de gand...ma poarta departe,ma ucide si ma naste in acelasi timp.Nu pot sa dorm,nu pot sa mananc,nu ma pot concentra...e o stare de nestare ce ma dezintegreaza si ma energizeaza.Ma pierd sau ma regasesc?
  Ti-am sarutat pulsul intr-o noapte iar ,,dimineata m-a gasit in bratele tale''.Doi straini in lumi diferite,orizonturi diferite,care nu-si cer nimic...
  Unde au disparut reperele?De fiecare data cand incep sa simt fericirea ma intristez.E ca un presentiment sumbru ca se termina repede si imi vine sa fug.Sa  nu mai apuc sa vad cum se termina...Si fug...
   Spre orizont,spre alte lumi ,imbratisand fantome...
   Si las in urma ganduri disparate,fragmentate

TESTAMENT

Nu stiu ce ma determina sa dau nastere acestor ganduri sinistre;probabil constiinta mea adanc implantata in realitate,probabil numeroasele exemple de oameni care au plecat prea devreme de langa mine,probabil teama...Mi-e frica,da,mi-e tare frica de moarte.Nu de moarte ca proces biochimic/fiziologic,ci de noua dimensiune in care am sa ma dilat sau contract...
  Nu stiu nimic despre moarte,ci doar un adevar universal-valabil:acela ca poate sosi oricand si oricum si ca isi face treaba constant fara nici o abatere.Singura consolare pe care o putem avea teoretic e ca cineva nu ne va uita,ca prin actiunile noastre am insemnat ceva pentru ei.
  Pentru mine,consolarea aceea nu poate exista nici macar ipotetic,de existenta mea depinde si o alta.Cea mai importanta persoana din viata mea s-ar sinucide daca eu as pasi inafara vietii inaintea ei si cred ca asta e singurul motiv pentru care ma tem atat de mult de iminenta mortii.Eu sunt ratiunea de a trai a fiintei fara de care nu as exista acum...si e posibil sa fiu asa pentru ca sunt unicul copil.Intreaga ei viata a gravitat in jurul meu.Sunt constienta ca sunt singurul lucru care conteaza din viata ei,motivul pentru care nu face umbra pamantului degeaba.Si doare cand ma gandesc ca toate visurile unui om s-ar narui doar datorita mortii mele.Probabil un sinucigas,care este,prin definitie intruchiparea egoismului,nu ar gandi asa.Si,pe masura ce scriu,ma bucur sa constat ca a mai ramas macar un dram de umanitate in mine,macar o farama de iubire si de recunostinta.
  Dar cum ramane cu ceilalti?Cu cei a caror parare conteaza cu adevarat in definirea valorii tale de om?Ei bine stiu ca nu trebuie sa ma astept de la prea multe in cazul acesta.Prieteni am foarte putini,ii pot numara pe degete.Stiu foarte bine ca nu se va destrama Universul din pricina unui lucru cat se poate de normal:vii cu vii si mortii cu mortii.
  N-am ce sa le las mostenire,drept care si testamentul asta e unul atipic.Un testament de ganduri.De fapt ei n-au nevoie sa stie ce gandesc eu,daca ma cunosc.
  Exista insa un EL,a carui prezenta am tot incercat sa o neg,iar apoi sa neg ca ii neg prezenta.La inceput functiona...dar s-a intors in ganduri,in trup..mai in forta si mai irepresibil ca niciodata.Si sper sa realizeze ca EL e cea mai de seama si cea mai importanta veriga din lant.Nu are rost sa scriu tot ce ma invaluie gandindu-ma la EL,pentru ca nu m-as mai opri decat tarziu...mult prea tarziu.Pesemne nici nu as termina vreodata.A reusit sa scoata din mine tot cei mai bun,m-a lovit ca un fulger...dar in acelasi timp la fel de dulce ca o raza de soare,incat eu insami m-am transformat intr-un fenomen al propriei mele vieti,m-am transformat din monstru in printesa...cea mai frumoasa printesa.
  Cand n-am sa-L mai simt si n-am sa-L mai aud,va trebui sa tina minte la tot pasul ca nu va fi niciodata singur.
  Eu am visurile mele,ca orice cetatean stupid si cretin al Pamantului.Bineinteles ca le-as vrea pe toate infaptuite insa voi intelege daca nu se va putea.Asa ca am alcatuit acest testament,daca blogul meu va continua sa existe,imi este de ajuns sa-l stiu aici,in siguranta.Pentru ca prea putini conteaza din cei ce-l vor citi.Ei sunt cei care imi cunosc particelele sufletului ca pe propriile buzunare(ei bine,pentru mine buzunarele au fost intotdeauna un mister,mereu am gasit ceva ce nu ma asteptam in ele).Ei sunt cei care stiu ca urasc vara si caldura ei ,ca iubesc sa stau in ploaie si sa meditez,ei sunt cei care imi cunosc preferintele livresti,ambientale,sonore,ei stiu ce vreau si ori de cate ori ma razgandesc sunt siguri de reusita mea.Tot ei sunt cei care au rabdare sa-mi descifreze combinatiile incalcite de cuvinte,caci,adeseori,nici eu nu prea stiu ce vreau sa spun si arunc vorbe haotice.Nu sunt eu aia optimista si idealista dar stiu cat de cat caror principii sa le acord credit.
  Daca ar fi omeneste posibil mi-as da consimtamantul ca autopsia mea sa fie efectuata de spiritul meu proaspat eliberat de trup;cum nu se poate ,orice legist autorizat are dreptul sa o faca.Nu-mi pastrati organele,dati-le cate si cum puteti.Sa nu ramana nimic in mine.Dati tot,tot tot!!!!Macar cineva sa traiasca asa cum trebuie de pe urma mea.
  PS:Te iubesc...mai

AUTUMN'S GRIEF

Iubesc toamna.Aproape toti care ma aud spunand asta ridica intrigati o spranceana arcuita si sceptica,ma intreaba pe un ton intrigant:,,Cum adica?Ce e de iubit?''.Intrebari urmate de o insiruire nesfarsita de motive de ce nu ar trebui sa iubesti un anotimp ploios:nu poti sa te plimbi,nu ai chef de nimic,nu poti sa iesi la,,shopping'',si multe altele.

 Eu cred ca tocmai pentru ca nu poti face toate lucrurile respective...e un anotimp ce-si merita respectul.
  Azi ploua impatimit si pornesc muzica...normal- un sound de His Infernal Majesty amestecat cu sunetul picaturilor de ploaie.Nu am nevoie de mai mult sa ma relaxez...Imi prepar o cafea (asa cum imi place doar mie) si ma asez comod in fata PC-ului.Imi aprind o tigara si incep sa-mi adun gandurile.O zi ploioasa imi da ragazul sa reflectez profund la viata mea.
  Nu imi plac furtunile si nici tunetele si fulgerele,insa o ploaie calma de toamna,e o vreme pe care inca de mica o indrageam.A fost si e anotimpul sufletului meu.Anotimpul in care am simtit ca ma renasc si mor,in fiecare clipa care imi trece prin ganduri si prin sange.Starea in care mi-am afundat simturile  in parfumul unor amintiri ale copilariei pierdute mult prea devreme...amintiri cu miros de prajitura cu mere,de struguri si porumb ud.
M-a prins toamna pe nepregatite...ca atunci cand m-am culcat singura si m-am trezit mangaiata ...si cand am auzit in soapta:,,Ce piele  ai!''.Ciudata senzatie...cand buimacita mi-am dat seama ca e o voce de femeie....in fine...cam acelasi sentiment de confuzie.
Mi-era dor...de RACOAREA diminetilor si FRIGUL patrunzator al serilor...FRUNZELE care scartaie sub picioarele alene mergand prin parcul asta pustiu.BANCILE sunt reci,insa imi place sa amortesc de frig stand si privind...nici eu nu stiu ce...parca asteptand ceva.PLOILE nesfarsite si atat de triste,care iti intra in maduva oaselor si te deprima la infinit....dar care pe mine,paradoxal...me bucura la infinit.CERUL ,innegurat de nori maniosi si un soare ce intarzie sa apara...HAINELE groase in care ma ascund tremurand zambind puerilic stiind ca apoi o sa ma cuprinda moleseala placuta de cald...
  Mi-e dor de mireasma rece a manunchiului de frunze moarte si atat de vii prin culoare adunate de pe marginile aleilor Copoului...mi-e dor de tristetea oamenilor de pe strada,zgribuliti si nerecunoscatori pentru cerul incredibil si mirosul dumnezeiesc de DAR...de lumina care parca ingheata ,inchisa in picaturi de ploaie cazute pe crengile golite...
  Mi-e dor de gandurile mele care pleaca hoinare in cautarea mea...de calatorii infinite facute in miezul noptii carcetand dileme fara iesire...de intrebarile nesfarsite...de raspunsuri pe care nu o sa le primesc nicicand-si chiar daca ,eu inca le mai astept,stand aici la sfarsit de septembrie...intr-o zi ploioasa.
  Anul acesta toamna a fost ciudat de punctuala:a venit pe neasteptate si furioasa rau....cu doruri.Da,toamna asta miroase a dor,dor de cald,dor de brate ,de sarut;dor de somn si de trezit invaluita.
   Mi-e dor de garsoniera micuta care  ma cuprindea cand intram ....vreau liniste...sa-mi savurez linistea in liniste...cu aroma de cafea cu lapte... 

BESTIE

Sunt primele randuri pe care ti le scriu,si ma simt ciudat sa-ti vorbesc asa,insa stii ca nu mi-e usor sa te induiosez cu sinceritati.
  Mi-era dor de tine;cu departarea vine mereu si dorul,iar cu dorul se inghesuie si amintirile(alea putine).
   Imi amintesc cand aveam 7 ani...m-ai dus la dentist si mi-ai promis ceva dulce,dar doar daca nu plang.Si nu am plans,dar nu pentru ca vroiam dulcele promis,ci sa te fac sa fii mandru de mine,si sa mai petrecem timp impreuna,sa mai vorbim.Eram mica iar tu mare,mergem langa tine pe strada si ma tineai de manuta...Imi placea teribil.Simteam ca pot face orice si daca nu ...erai tu acolo.
   As fi vrut sa am siguranta de atunci in anii in care ai fost absent,dar,viata-i prostituata.M-am transformat singura in cea de azi-sunt puternica si nu astept nimic de la nimeni.Daruiesc fara sa astept ceva in schimb.Asta sunt eu.
  As fi vrut sa ma inveti sa cred in mine,sa ma inveti sa iubesc,sa aleg si sa apreciez...insa tu m-ai invatat ce inseamna pedeapsa prin tacere.
   Imi pare rau pentru toate tacerile alea.Tacerile alea care ne-au durut pe amandoi-,,caractere in imbibate-n orgoliu''
  Acum cateva ore erai in fata mea,iti simteam teama,repulsia fata de tine insuti,ti-era frica de mine...mie imi era si mai frica...sa nu gresesc din nou...sa nu pleci din nou...Aveam un haos de intrebari,insa aveam cuvintele disperse.
  Iarta-ma insa ieri nu-mi venea sa vorbesc...mi-e greu ...si nu vroiam sa ma vezi,,sensibila''.
  Te iubesc...TATA...si sunt mandra de tine.Te pricepi sa ne faci sa bocim,Bestie....!!!   :D

I NEED

 Mda...am avut o zi proasta,ploaia fermecatoare de ieri-azi e desgustatoare,mi-e somn,nu am chef de nimic,tocmai am terminat o prostie de carte de citit.Mi-ar placea sa dorm putin,sa stau in pat si sa ma uit afara pe fereastra,la atmosfera mohorata si sa stiu ca...i'm home,protejata de frig si ploaie.

      Am atatea planuri,vreau sa fac atatea lucruri,si asta de cateva luni bune,dar nu reusesc.Sunt,pentru altii,lucruri banale,cum ar fi:sa merg la cumparaturi si sa am timp,sa recitesc niste carti,sa incep in sfarsit proiectul pe care doresc sa-l realizez,sa ma intalnesc cu toti prietenii pe care nu i-am vazut demult...sa renunt la temeri...sa ...
      Ei bine,acum vine problema:imi doresc foarte mult sa fac toate astea,dar sunt paralizata....da,pur si simplu nu pot sa ma misc din loc.Stau in fata calculatorului sau pierd vremea in orice alt fel.De ce?,ma intreb eu acum...cred ca am si un raspuns.Nu am liniste interioara,sunt un tumult continuu,sunt cand fericita(dar la nivel superficial),cand deprimata sau trista,cand ganditoare si dezamagita,cand plina de energie...
     Deja mi se pare ca totul devine prea complicat,ca eu devin de neinteles pana si pentru mine,deja simt ca nu mai am nici chef si nici putere sa stau sa lupt cu mine in fiecare zi.M-am cam plictisit de aceleasi placi vechi si uzate,de aceleasi capricii si de nehotararea care ma insoteste zilnic.M-am saturat sa tot astept ceva,ceva ce nici nu pot sa definesc...da,astept si nu stiu ce.In conditiile in care totul tine de mine,schimbarea de care am nevoie tine de mine,eu stau si astept...pentru ca nu pot sa ma misc.
     Cred ca am nevoie sa ma linistesc in interior,sa imi gasesc un loc al meu in care sa fiu in siguranta...insa nu reusesc orice as face.Azi mi-a zis o colega ca am un comportament de adolescenta de 16 ani,si poate are dreptate.Pe de o parte stiu ca m-am maturizat drastic,pe de alta parte am acelasi comportament si trec prin aceleasi stari si dubii ca o pustoaica.
     Problema e ca atunci nu gandeam ca acum...si comportamentul de atunci nu se mai potriveste deloc cu ceea ce sunt acum...de asta si tumultul si nehotararea,si lipsa de constanta...si toate celelalte lucruri care ma scot din minti pana si pe mine.
     Acum cativa ani si ceva,mi-am pierdut reperul,centrul de siguranta,si de atunci sunt ratacita si nu ma regasesc...ma reinventez constant,imi imaginez si ma pozitionez in tot felul de scenarii,probabil in speranta ca unul mi se va potrivi la un moment dat...dar nici unul  nu este al meu.Toate sunt pentru ceilalti sau ale altora.
     Am prieteni cu care vorbeam si de la care luam cate ceva ca sa umplu lipsa REPERULUI absolut...si in unele perioade reuseam sa umplu golul,dar acum nu stiu daca ei toti  si toate pot sa-l inlocuiasca pe EL.
     Mi-am dat seama ca singura nu pot,azi mi-e dor  mai mult decat oricand,azi(de fapt in fiecare zi)am nevoie de EL,sa imi dea un sut in fund ca sa-mi revin.Simt o asa nevoie dubioasa de afectiune,de imbratisari,de cuvinte frumoase,...dar daca ar fi sa le primesc,nu stiu cat de mult as crede in ele...da,asa sunt eu cateodata,vreau cate ceva si daca primesc,parca nu cred ca e adevarat...bine,acum exagerez putin...,,experienta ''asta o am doar cand sunt ciufuta.Nu am nevoie de nimeni azi,dar astept pe cineva sa-mi spuna ceva frumos....geeeeeez....cred ca am nevoie de ajutor profesionist.Am nevoie de ajutor ca sa ma gasesc si sa ma definesc,si sa ma plasez undeva in spatiu.
     Sa-mi dea cineva un bobarnac,e suficient,poate ajunge o imbratisare sau o dovada de ...de apropiere...nu stiu ce sa spun acum.
     OF!!!Probabil am devenit meteo-dependenta...oricum sunt linistita pentru ca stiu ca ziua de azi nu are nici o legatura cu depresia,ci numai cu somnul pe care il simt in fiecare celula si cu sentimentul de toamna...

TOT EU

Nu stiu cum se face dar uneori mi se pune cate o pata.Maine plec,ma duc sa respir un pic,simt nevoia sa las aici toata ura si sa ma renasc.
  Si cum maine mor si ma renasc...iara...coincidenta face ca azi am avut o discutie cu un personaj care mi-a cam marcat existenta .Genul ala de om care le stie pe toate,care vrea ca oamenii sa fie buni si sa-si traiasca viata,toate cu ajutorul sau.
  Nu mi s-a spus niciodata ca eu nu mi-as trai viata si ca trebuie sa ma schimb.Din contra,sunt foarte multumita de mine,de schimbarea mea din ultimii ani...si nu numai eu.
  AHH!!!!Daca sunt persoane care isi doresc cu adevarat ca eu sa ma schimb,acelea sunt rudele care ma vor maritata...cu copii,cu ,,omul meu''la,,casa mea'',de parca asta ar contribui cu ceva la fericirea lor.
  Ma gandeam la ceva:mama imi zicea de mica sa am grija sa nu stie altii ce e in sufletul meu.Acum tot ea ma intreaba de ce nu scriu mai multe despre ce e in sufletul meu,despre ce gasesc acolo-inside.
  Eu tot scriu...de ceva timp,dar ea nu stie.
  M-am apucat de scris acum cativa ani pentru o dragoste mare.MARE!Si tot insirand cuvinte si intalnind oameni pe care alfel nu i-as fi intalnit sau pe care i-as fi intalnit,dar fara ca eu sa-i vad cu sufletul,dragostea aia mare a zburat si in cuibul ei au venit alte ,,dragoste''mai mici,cu anverguri mai intinse sau mai stranse.
  M-am gandit ca daca ,,dragostea vietii mele'' nu e ,,dragostea vietii mele'',atunci trebuie sa intalnesc ,,dragostea vietii mele''.
  Acum vreau sa incep sa traiesc clipa.Carpe diem!Asta e mesajul pe care il primesc adesea ...mai ales ,culmea,de la ,,dumnealui'',,ca sa imi aduca aminte ca ,,acum''e mai real decat ,,atunci''sau ,,candva''.Si mai primesc mesaje in care mi se zice ca sunt curajoasa(multumesc Prof),care vin exact atunci cand uit asta.
  Inca imi e greu sa inteleg de ce altii vad lucrurile altfel decat mine,ma doare cand pentru altii aplicarea unei teorii-proprii sau unilaterale-este mai importanta decat un sentiment.Principii cica.Ma.....pe ele de principii.
  La 25 de ani imi doresc putine lucruri:
-rabdare sa inteleg Verdele,Lumina,umbra sufletelor,zborul gandurilor,radacinile de rautate
-sa gasesc betia din mine in prieteni
-sa gust dulce de buze ale,,verdelui''
-sa ating pieptul celui in care bate inima ce ma iubeste si o iubesc
-sa te am aici pe TINE si atat....doar eu cu tine
  Vreau sa  invat iubirea cu lacrimi,cu sperante,cu taine si clipe,iubirea ,,vesnica''?Mai stii?
Iubirea e doar ACUM.Sufletul e doar PREZENT.Dorinte?Nu exista.Exista doar acum ,aici,eu.Nici macar eu nu sunt in viitor,caci viitorul nu exista.Viitorul e vid,nimic,gol,pustiu.Sunt oameni care ma iubesc si pe care ii iubesc,oameni care ma iubesc si pe care nu ii iubesc,si,oameni pe care ii iubesc dar care nu ma iubesc.Toate vin si se duc in acelasi loc:in inima....da..am si eu asa ceva.
  Dorinte de casatorie,familie,copii???Astea le numesc impliniri trupesti.Cati isi implinesc sufletul?De ce esti in randul lumii doar dupa aceste criterii si de ce tindem sa avem aceste dorinte?
  Hahahaha!!!!PENTRU CA VOR PARINTII.
  Cati isi poarta cu ei sufletul si il deschid in fata locurilor,lucrurilor...si mai ales in fata oamenilor pe care soarta nu aiurea ii aduce langa ei?De ce imi pun praguri cand pot sa accept o ,,integrare'' si sa profit de libertatea oferita?
  RASPUNS:pentru ca vreau sa obosesc,pentru ca ...iubesc...stiu ca e o iubire care nu traieste decat in incapatanarea de a nu trada un vis.O gramada de ani cu absolutizari,idealisme si autoiluzionari.Am iubit si iubesc in gol si plin.ATAT.
  Vreau sa cred ca exista in fiecare rasarit un capat de la care sa pot pleca.
   Si refuz sa ingenunchez,uite asa ....de-al naibii.