Poate nu aveţi spiritul de observaţie la fel de dezvoltat ca al meu. De fapt foarte puţini oameni îl au. Ceea ce evident îmi induce o stare de indiferenţă accentuată, ce tinde foarte mult spre o durere în cur. 
Deci merg liniştita pe stradă şi nu ma gândesc decât la relaxarea de dupa o zi de munca cu care îmi dezvolt o relaţie intimă din care lipseşte sexul. Şi pe stradă mai sunt nişte creaturi care se deplasează haotic spre pizda mamii lor. Aici intră în acţiune spiritul de observaţie de care am amintit mai sus. Văd venind din faţă o ciudată. Din aia cu părul explodat (cu creierul mort de oboseala, bănuiesc se întorcea de la scoală). Avea o expresie pe mufă ce aducea mai mult a nedumerire. Cred că tot din cauza orelor de curs. Avea ciubote de alea care se poartă acum, bineînţeles roz (shit), o pereche de blue-jeans de culoarea căcatului întărit la soare (deci shit-jeans ar veni), dar de ăia strâmţi jos la glezne. Băi, deci eu nu înţeleg moda sub nici o formă (nici pe asta de acum, nici pe aia de acum 10 ani). Un tricou peste formele alea care per ansamblu le numeşte corp. Tricoul avea puncte de alea strălucitoare bineînţeles. Era un galben de ăla cretin de hepatită. Evident ruj pe buze şi ochelari de soare(tin sa mentionez ca si ploua ) de ăia care acoperă ochii şi încă juma' din faţa de găină băgăcioasă. Să nu uit, avea şi un accesoriu pe care nu îl înţeleg: geantă sau poşetă (că eu nu ştiu care-i diferenţa pentru că nu mă interesează). 

Eu nu înţeleg un lucru, oare  astea nu se uită în oglindă înainte de a pleca de acasă?Cred ca vor sa semene cu idolii lor. Bun şi?  Cine dracu vrea să fie ca Lady Gasca? Ăsta ar fi doar un exemplu. Sau eu, dacă îmi place trupa aia KISS cu ăia machiaţi alb negru, tre' să ies aşa pe stradă doar pentru faptul că îmi place cum cântă? O tâmpenie. Deci garantat astea din ziua de azi nu au personalitate. Un om normal care gândeşte cât de cât şi-ar da seama că dacă se îmbracă la fel ca turma, nu se mai deosebeşte de ei.Nici băieţii nu prea mai sunt băieţi. Majoritatea arată ca nişte poponei timizi şi distruşi de droguri şi de labă. Tot pe stradă, tot în aceeasta zi am văzut un specimen de genul ăsta. Cu blue-jeans strâmţi jos la fel ca pizdele, cu un tricou mulat pe o burtă mică şi diformă.  Dar cea mai de căcat fază a fost că omul avea "pulărie" pe cap pentru că el era cool! Un tribal pe mână pentru că dacă nu ai, eşti marginalizat în cartier şi nici o pizdă nu se va fute cu tine deşi eşti poponeu. Eu nu înţeleg cum dracu' se face că te-ai născut bărbat şi încet încet, te transformi în pizdă. Adică în poponeu. Faptul că eşti bărbat şi ai pulă şi te pişi din picioare este un lucru la care trebuie să fii nebun să renunţi. De ce nu poţi să ai gândirea ta şi ideile tale pe care să le impui altora in loc să copiezi de la alţii? Pentru că eşti un obosit, cu creierul atrofiat.
Deja m-am plictisit să vorbesc despre ăştia şi voi încheia repede.
Eu nu înţeleg moda şi marii (sau micii) creatori de modă. De ce trebuie să impui tu un anumit stil vestimentar? Cine dracu eşti tu  să-mi spui  mie cu ce să mă îmbrac? De când ai devenit tu expert în cum trebuie să se îmbrace lumea? Eu am văzut şi cum arată creatorii ăştia de modă sau un fel de prinţii gândirii. Femeile sunt şi par întârziate mintal sau scăpate de la glumeţi. Iar pe lângă asta sunt îmbrăcate prost (ştiu sigur pentru că eu am dreptate şi am mai spus că spiritul meu de observaţie este obscen de dezvoltat). Bărbaţii sunt toţi poponei şi la fel se îmbracă prost.
În încheiere, mă bucur că sunt destul de inteligenta să-mi iau un tricou simplu pe mine, mă bucur că am blue-jeans clasici deşi sunt din ce în ce mai greu de găsit. Mă bucur că am încălţări normale şi nu am nici pălărie, nici bască, nici căciulă. Ba da...am palarie(din inconstienta).

This is how I am

Am fost acuzata că aş fi satanista şi că nu cred în Dumnezeu. De o habotnica.

Către toţi care încurcă ateismul cu satanismul şi umanismul secular cu lipsa moralităţii: lăsaţi Biblia din mână şi mai citiţi şi voi nişte cărţi. Nu, nu almahe.  Cărţi adevărate. Eventual nişte enciclopedii. Până atunci, ca să nu muriţi proşti, în cazul în care îngerul vostru păzitor trage la măsea într-o crâşmă şi vă loveşte o maşină, citiţi următoarele rânduri care să vă faceţi o idee despre ce înseamnă să fii ateu.

Definiţii simple pe înţelesul tuturor. Sper…(ahhh!!!definitiile sunt adaptate limbajului comun-ashia...ca sa ne intelegem mancatzash)

• ateu (sau ateist) - nu crede în zei, duhuri bune sau rele, nimfe sau orice altă forţă supranaturală.
• umanist - consideră viaţa umană ca valoare supremă ci nu o plăsmuiri ale unor minţi bonlave gen Dumnezeu, Bhaal, Odin, etc.
• secularist - susţine separarea bisericii de stat şi guvernarea bazată pe criterii obiective. Promovează o societate în care gândirea raţională să primeze în faţa superstiţiilor religioase.
• agnostic - crede că natura divină nu poate fi cunoscută omului şi nu o arde cu sfinţi, popi, biserici, etc.
• deist - crede că există unul sau mai mulţi Dumnezei, dar care s-au pensionat imediat după Geneză şi acum se uită la noi prin vizor, fără să intervină în treburile Universului. La fel ca şi agnosticii, nu se cere la biserică şi nu pupă mâna popii.
• teist - crede în zei atotputernici care interacţionează cu Universul. E dogmatic, se roagă, face sacrificii şi aduce ofrande zeului/zeilor săi. Se oftică repede dacă cineva se ia de prietenul său imaginar şi de multe ori e dispus să moară pentru acesta, în speranţa că va ajunge în Rai/va primi multe virgine.
• creştin - crede în Dumnezeul biblic, care te arde în cazan după moarte dacă nu ai dat bani la biserică în viaţa asta.
• satanist - crede în existenţa Dumnezeului creştin, dar nu prea-i place de El şi se duce la concurenţă.

Eu intru în primele 3 categorii. Deci nu, nu sunt satanista. Nu cred în Satan, Dumnezeu, Thor, Moş Crăciun, Iele, Dracula, strigoi, etc.

QUESTIONS

  Unde sunt eu mai adevarata?Cand zambesc fortat,cand fac eforturi sa fiu sociabila,cand imi ascund durerile,cand discut banalitati cu persoane cu care nu am nimic in comun?Sau cand aleg sa-mi dezgolesc sufletul intr-o fraza,intr-o poezie,intr-un cantec?
  Ce e mai adevarat?
Prezenta fizica a celor de langa mine,care imi sunt alaturi,si ma asculta absent,nesimtindu-mi durerile,neintelegandu-mi aspiratiile,nebanuindu-mi culmile si abisurile,neiubindu-mi defectele,nestiind nici macar care sunt melodiile sufletului meu...sau...EL ce mi-a daruit o bucata din sufletul lui si care se gandeste la mine atunci cand ploua?
  Unde sunt eu cea adevarata?
Cu durerile,cu bucuriile,cu amintirile,cu temerile mele?Sunt multe lucruri pe care oamenii ce ma stiu de ani de zile nu le-ar banui despre mine,dar s-ar putea ghici usor cand sufletul imi danseaza pe un cantec si apoi se odihneste pe o poezie...
  Cateodata ma asez cuminte  in coltul meu de lume si nu vreau sa stiu de nimic,vreau doar sa fiu ignorata  de toti,doar eu sa ma bucur de spatiul meu,de nebunia mea,cand sufar,cand am obosit sa fiu inteleasa...sa ma fac inteleasa,cand am nevoie de liniste,cand vreau sa fiu doar eu cu gandurile mele...
  Nu imi doresc nici o mana care sa ma ridice...am sa ma ridic eu singura...ca de fiecare data

UMMA

Mi-am amintit de mine...de tot ce aveam curajul sa fac,fara sa pun intrebari,fara sa ma gandesc,uneori cu o inconstienta teribila.Ce am pierdut pe parcurs?Unde au disparut spontaneitatea,avantul,entuziasmul?Imi este greu sa ma arat,si in adancul sufletului,stiu ca voi ramane doar eu cu mine....cu temerile si frustrarile mele,cu spaimele care nu ma lasa sa dorm noaptea...Mi-e greu sa ma las vazuta de cei care nu ar intelege nimic si de cei carora nu le-ar pasa cine sunt,ce simt...

WAKE ME UP ...

Sunt un gand disparat,fragmentat...nimeni nu stie mai bine ca mine despre capacitatea mea de a ma pierde in propriile foruri interioare.E ca o cadere in abis fara coarda.Lumina sperantei licureste din ideea ca,asa cum apare abisul din neant,tot asa poate exploda fericirea.
  Sunt o fiinta invaluita de valori controversate,care mai de care.Salasluiesc in mine adevarate lumi paralele.Sunt o poveste...cea mai urata si cea mai frumoasa.
  Paradoxal,sunt de o sinceritate dureroasa,insa intotdeauna am ceva de pastrat doar pentru mine...un sambure de mister doar al meu,o nebunie personala...n-ar intelege nimeni oricum.
  Sufer de gand...ma poarta departe,ma ucide si ma naste in acelasi timp.Nu pot sa dorm,nu pot sa mananc,nu ma pot concentra...e o stare de nestare ce ma dezintegreaza si ma energizeaza.Ma pierd sau ma regasesc?
  Ti-am sarutat pulsul intr-o noapte iar ,,dimineata m-a gasit in bratele tale''.Doi straini in lumi diferite,orizonturi diferite,care nu-si cer nimic...
  Unde au disparut reperele?De fiecare data cand incep sa simt fericirea ma intristez.E ca un presentiment sumbru ca se termina repede si imi vine sa fug.Sa  nu mai apuc sa vad cum se termina...Si fug...
   Spre orizont,spre alte lumi ,imbratisand fantome...
   Si las in urma ganduri disparate,fragmentate

TESTAMENT

Nu stiu ce ma determina sa dau nastere acestor ganduri sinistre;probabil constiinta mea adanc implantata in realitate,probabil numeroasele exemple de oameni care au plecat prea devreme de langa mine,probabil teama...Mi-e frica,da,mi-e tare frica de moarte.Nu de moarte ca proces biochimic/fiziologic,ci de noua dimensiune in care am sa ma dilat sau contract...
  Nu stiu nimic despre moarte,ci doar un adevar universal-valabil:acela ca poate sosi oricand si oricum si ca isi face treaba constant fara nici o abatere.Singura consolare pe care o putem avea teoretic e ca cineva nu ne va uita,ca prin actiunile noastre am insemnat ceva pentru ei.
  Pentru mine,consolarea aceea nu poate exista nici macar ipotetic,de existenta mea depinde si o alta.Cea mai importanta persoana din viata mea s-ar sinucide daca eu as pasi inafara vietii inaintea ei si cred ca asta e singurul motiv pentru care ma tem atat de mult de iminenta mortii.Eu sunt ratiunea de a trai a fiintei fara de care nu as exista acum...si e posibil sa fiu asa pentru ca sunt unicul copil.Intreaga ei viata a gravitat in jurul meu.Sunt constienta ca sunt singurul lucru care conteaza din viata ei,motivul pentru care nu face umbra pamantului degeaba.Si doare cand ma gandesc ca toate visurile unui om s-ar narui doar datorita mortii mele.Probabil un sinucigas,care este,prin definitie intruchiparea egoismului,nu ar gandi asa.Si,pe masura ce scriu,ma bucur sa constat ca a mai ramas macar un dram de umanitate in mine,macar o farama de iubire si de recunostinta.
  Dar cum ramane cu ceilalti?Cu cei a caror parare conteaza cu adevarat in definirea valorii tale de om?Ei bine stiu ca nu trebuie sa ma astept de la prea multe in cazul acesta.Prieteni am foarte putini,ii pot numara pe degete.Stiu foarte bine ca nu se va destrama Universul din pricina unui lucru cat se poate de normal:vii cu vii si mortii cu mortii.
  N-am ce sa le las mostenire,drept care si testamentul asta e unul atipic.Un testament de ganduri.De fapt ei n-au nevoie sa stie ce gandesc eu,daca ma cunosc.
  Exista insa un EL,a carui prezenta am tot incercat sa o neg,iar apoi sa neg ca ii neg prezenta.La inceput functiona...dar s-a intors in ganduri,in trup..mai in forta si mai irepresibil ca niciodata.Si sper sa realizeze ca EL e cea mai de seama si cea mai importanta veriga din lant.Nu are rost sa scriu tot ce ma invaluie gandindu-ma la EL,pentru ca nu m-as mai opri decat tarziu...mult prea tarziu.Pesemne nici nu as termina vreodata.A reusit sa scoata din mine tot cei mai bun,m-a lovit ca un fulger...dar in acelasi timp la fel de dulce ca o raza de soare,incat eu insami m-am transformat intr-un fenomen al propriei mele vieti,m-am transformat din monstru in printesa...cea mai frumoasa printesa.
  Cand n-am sa-L mai simt si n-am sa-L mai aud,va trebui sa tina minte la tot pasul ca nu va fi niciodata singur.
  Eu am visurile mele,ca orice cetatean stupid si cretin al Pamantului.Bineinteles ca le-as vrea pe toate infaptuite insa voi intelege daca nu se va putea.Asa ca am alcatuit acest testament,daca blogul meu va continua sa existe,imi este de ajuns sa-l stiu aici,in siguranta.Pentru ca prea putini conteaza din cei ce-l vor citi.Ei sunt cei care imi cunosc particelele sufletului ca pe propriile buzunare(ei bine,pentru mine buzunarele au fost intotdeauna un mister,mereu am gasit ceva ce nu ma asteptam in ele).Ei sunt cei care stiu ca urasc vara si caldura ei ,ca iubesc sa stau in ploaie si sa meditez,ei sunt cei care imi cunosc preferintele livresti,ambientale,sonore,ei stiu ce vreau si ori de cate ori ma razgandesc sunt siguri de reusita mea.Tot ei sunt cei care au rabdare sa-mi descifreze combinatiile incalcite de cuvinte,caci,adeseori,nici eu nu prea stiu ce vreau sa spun si arunc vorbe haotice.Nu sunt eu aia optimista si idealista dar stiu cat de cat caror principii sa le acord credit.
  Daca ar fi omeneste posibil mi-as da consimtamantul ca autopsia mea sa fie efectuata de spiritul meu proaspat eliberat de trup;cum nu se poate ,orice legist autorizat are dreptul sa o faca.Nu-mi pastrati organele,dati-le cate si cum puteti.Sa nu ramana nimic in mine.Dati tot,tot tot!!!!Macar cineva sa traiasca asa cum trebuie de pe urma mea.
  PS:Te iubesc...mai

AUTUMN'S GRIEF

Iubesc toamna.Aproape toti care ma aud spunand asta ridica intrigati o spranceana arcuita si sceptica,ma intreaba pe un ton intrigant:,,Cum adica?Ce e de iubit?''.Intrebari urmate de o insiruire nesfarsita de motive de ce nu ar trebui sa iubesti un anotimp ploios:nu poti sa te plimbi,nu ai chef de nimic,nu poti sa iesi la,,shopping'',si multe altele.

 Eu cred ca tocmai pentru ca nu poti face toate lucrurile respective...e un anotimp ce-si merita respectul.
  Azi ploua impatimit si pornesc muzica...normal- un sound de His Infernal Majesty amestecat cu sunetul picaturilor de ploaie.Nu am nevoie de mai mult sa ma relaxez...Imi prepar o cafea (asa cum imi place doar mie) si ma asez comod in fata PC-ului.Imi aprind o tigara si incep sa-mi adun gandurile.O zi ploioasa imi da ragazul sa reflectez profund la viata mea.
  Nu imi plac furtunile si nici tunetele si fulgerele,insa o ploaie calma de toamna,e o vreme pe care inca de mica o indrageam.A fost si e anotimpul sufletului meu.Anotimpul in care am simtit ca ma renasc si mor,in fiecare clipa care imi trece prin ganduri si prin sange.Starea in care mi-am afundat simturile  in parfumul unor amintiri ale copilariei pierdute mult prea devreme...amintiri cu miros de prajitura cu mere,de struguri si porumb ud.
M-a prins toamna pe nepregatite...ca atunci cand m-am culcat singura si m-am trezit mangaiata ...si cand am auzit in soapta:,,Ce piele  ai!''.Ciudata senzatie...cand buimacita mi-am dat seama ca e o voce de femeie....in fine...cam acelasi sentiment de confuzie.
Mi-era dor...de RACOAREA diminetilor si FRIGUL patrunzator al serilor...FRUNZELE care scartaie sub picioarele alene mergand prin parcul asta pustiu.BANCILE sunt reci,insa imi place sa amortesc de frig stand si privind...nici eu nu stiu ce...parca asteptand ceva.PLOILE nesfarsite si atat de triste,care iti intra in maduva oaselor si te deprima la infinit....dar care pe mine,paradoxal...me bucura la infinit.CERUL ,innegurat de nori maniosi si un soare ce intarzie sa apara...HAINELE groase in care ma ascund tremurand zambind puerilic stiind ca apoi o sa ma cuprinda moleseala placuta de cald...
  Mi-e dor de mireasma rece a manunchiului de frunze moarte si atat de vii prin culoare adunate de pe marginile aleilor Copoului...mi-e dor de tristetea oamenilor de pe strada,zgribuliti si nerecunoscatori pentru cerul incredibil si mirosul dumnezeiesc de DAR...de lumina care parca ingheata ,inchisa in picaturi de ploaie cazute pe crengile golite...
  Mi-e dor de gandurile mele care pleaca hoinare in cautarea mea...de calatorii infinite facute in miezul noptii carcetand dileme fara iesire...de intrebarile nesfarsite...de raspunsuri pe care nu o sa le primesc nicicand-si chiar daca ,eu inca le mai astept,stand aici la sfarsit de septembrie...intr-o zi ploioasa.
  Anul acesta toamna a fost ciudat de punctuala:a venit pe neasteptate si furioasa rau....cu doruri.Da,toamna asta miroase a dor,dor de cald,dor de brate ,de sarut;dor de somn si de trezit invaluita.
   Mi-e dor de garsoniera micuta care  ma cuprindea cand intram ....vreau liniste...sa-mi savurez linistea in liniste...cu aroma de cafea cu lapte...